Al treilea meci al zilei durează de 29 de ani


Pe la 1800, țările nordului erau crîncen de sărace. Diferența dintre ele și Balcani, în termenii produsului pe cap de locuitor, era mică. Astăzi, ei sînt de aproape 10 ori mai dezvoltați.

Nu resursele naturale au făcut diferența. Istoricii economiei numesc “bogăție culturală și politică” motorul care împinge înainte prosperitatea unui popor.

Pe măsură ce nivelul nostru de trai comparativ scădea, țara sportului românesc a reușit să țină aproape cu lumea și cu Europa. Ne-a ajutat nu doar talentul, așa cum ne place să credem, ci, mai ales, organizarea muncii. Nu am fost doar înzestrați, ci și dispuși la un efort comun. În sport, ne-am ales corect liderii. Am avut modele bune.

Pe stadioane și în săli am continuat să însemnăm nu doar medalii olimpice, cupe europene la fotbal plus “naționale” performante, ci și o întreagă rețea invizibilă de competențe. Antrenori, medici, cercetători și o presă sportivă pasionată, România a avut prin Gazeta Sporturilor cel de-al treilea cel mai vechi ziar european, cu toții au menținut povestea sportului în conștiința publicului.

“Cultura sportului” românesc ar fi imposibilă fără cărți. Și, din păcate, în ultimele decenii, au rămas nescrise multe biografii esențiale de campioni sau antrenori.

Cartea nu e doar istorie sau reverență. Ea reprezintă modelul discret în care se însămînțează performanțele ca să poată rodi din nou. Cartea e ca o fereastră prin care intră trecutul și iese viitorul.

Cînd Daniel Nanu va termina volumele despre Mircea Lucescu, undeva în arcul timpului se vor potrivi minutarul cu secundarul. Va fi ca o restabilire a adevărului. Era nedrept ca o astfel de carieră să nu rămînă printr-o carte pe măsura sa.

A fost greu să-l convingem pe ziaristul Nanu să fure din laptopul scriitorului Nanu cîteva șiruri binare de 1 și 0 ca să prefațăm meciul România – Irlanda de Nord. Știam că vorbiseră de multe ori, jurnalist și antrenor, despre această dezamăgire de neuitat.

Cînd am deschis fișierul viitoarei cărți, am simțit din nou aerul rece al lui octombrie 1985. Eram liceean și îmi amintesc că, din largile tribune ale lui “23 August”, terenul se vedea destul de încețoșat. Probabil că erau aburii noștri, de suporteri epuizați. Irlandezii făcuseră 1-0 în prima repriză, după o fază frumoasă. Noi ratam “ca la balamuc”.

În ultima jumătate de oră, Hagi, Rednic, Mateuț și ceilalți au asaltat poarta dinspre Bulevardul Muncii. Lumina scădea și, împreună cu ea, speranțele noastre.

Simțeam că mingea nu va intra și că trăim un moment irepetabil.

Nimeni nu s-a urnit, pînă la final, de pe gradenele îmbibate cu umezeală. Pierdusem și Mexicul era departe, nu credeam că Anglia își va încurca frații.

Trecuse o oră și jumătate după partidă și oamenii mărșăluiau încă prin parcul Titan, înspre IOR și Sud. Așa era pe atunci. Trăiai un meci înainte, unul pe stadion și cel puțin unul în drumul spre cartierele de unde ne adunam cu toții. Comentam fazele la nesfîrșit, iarăși și iarăși, ca o maree de gînduri pe aleile întunecate.

Dezamăgirea amîna întoarcerea acasă, unde să te grăbești, oricum? Împărțind- o cu ceilalți, înfrîngerea era mai ușor de purtat.

Orașul s-a schimbat la față. Au trecut 29 de ani. Am dărîmat stadionul, am construit unul nou pe locul acela și totuși murmurul fantomatic al mulțimii care se scurgea printre blocuri continuă să bîntuie ca un duh abia împuținat.

L-am întrebat pe Daniel Nanu cît mai are. “Spre primăvară…”. Aștept să-mi trec degetul peste ultima pagină a cărții, partea noastră de consolare. Și vom putea să trecem mai departe.

Cătălin Tolontan