ANAF recuperează doar 5% din prejudiciile stabilite de judecători!


După ce îi urmărește în medie pe marii infractori vreme de pînă la 1 an și 6 luni (84% din cazuri) și-i judecă apoi mai mult de 5 ani (53% dintre cazuri), statul român nu recuperează prejudiciul stabilit de instanță decît în proporție de 5%! Această situație se regăsește și în dosarele condamnaților din fotbal sau din sport.

”Procentul neînsemnat de recuperare”, așa cum l-a numit Laura Codruța Kovessi în discursul său din februarie 2014, de la bilanțul DNA , este unul dintre cele mai  scandaloase secrete de funcționare defectă ale statului român.

În 2013, conform raportului de activitate al DNA, dintre cei 1.051 de condamnați definitiv, la 541 urmărirea penală și judecata pînă la sentința finală au durat mai mult de 7 ani. Finalitatea economică a muncii îndelungi a justiției este însă sever diminuată!

Pentru că deși în 2013 procurorii au pus sechestru asigurator pe 1,5 miliarde de lei, ”un sfert din bugetul total al Ministerului Sănătății”, potrivit expresiei din discursul de bilanț al lui Kovessi, iar judecătorii au dispus prin decizii definitive recuperarea a 261 de milioane de euro, ”ANAF nu recuperează decît 5% din acești bani”. Informația vine de la un om care ocupă o funcție importantă în sistemul judiciar.

Practic, prin intermediul Fiscului, statul își discriminează cetățenii de bună-credință, de la care recuperează creanțele într-un grad mult mai ridicat decît o face în cazul infractorilor dovediți, judecați și condamnați!

”Concret, lucrurile se petrec astfel: judecătorii dau un verdict definitiv care prevede închisoare cu executare sau cu suspendare și, în cele mai multe cazuri de corupție, tribunalele prevăd și recuperarea prejudiciului, adică a banilor produși din infracțiuni”, povestește un om din sistem.

”Sechestrul pe casele sau pe bunurile condamnaților definitiv trebuie să fie executat de către Ministerul de Finanțe, prin ANAF. Dar, din cauza unor combinații, multe dintre bunuri, mașini, alte valori sau terenuri, sînt vîndute mult sub preț și reapar pe piața neagră. Statul încasează infim. În cazul caselor, cumpărătorii nu vor să ia imobile confiscate de la condamnați pentru că noii proprietari ar trebui să le scoată familiile sau prietenii afară și le e frică!”
Specialist în recuperări

Potrivit unor surse, s-au creat filiere care deturnează aceste valori în afara sistemului. În casele pe care, teoretic, statul este proprietar stă în continuare cine decid cei care au fost condamnați. Formal, ei nu le mai dețin, practic, le stăpînesc.

Contribuabilul este păcălit a doua oară! Întîi are loc actul de corupție originar, care generează paguba din bugetul public, iar apoi dauna este încă o dată înregistrată în buget, cînd ea nu este recuperată conform hotărîrii judecătorești. Altfel spus, banii furați, chiar și în cazul celor prinși, nu sînt înapoiați cetățeanului.

În privința propriei extorcări, statul funcționează ca un organism fără imunitate. Un audit realizat în iulie 2013 de către Basel Institute on Governance arăta că statul român are capacități extrem de slabe și o organizare confuză în privința confiscării și recuperării banilor provenind din infracțiuni. ”Competenţele de management al bunurilor sechestrate sunt partajate între mai multe autorităţi, fără o coordonare eficientă, fapt ce are impact inclusiv asupra sumelor efectiv recuperate de către ANAF prin procedurile de valorificare”, sună raportul.

Axat pe proceduri, documentul nu furnizează nici el procentul recuperării daunelor, dar autorii subliniază în numeroase rînduri că statul român nu are statistici de încredere în acest domeniu! ”În plus, este imposibil să urmărești un anume bune pe parcursul procesului de valorificare a sa”, scriu elvețienii.

Auditul observă că, de cele mai multe ori, statul nu are habar nici măcar ce bunuri posedă cel condamnat, ”de vreme ce doar 30% din registrele de proprietate imobiliară sînt digitalizate, restul fiind ținute pe hîrtie”.

Dincolo de audit, oricine urmărește lanțul faptic poate vedea cinismul risipei. Imaginați-vă cît se pierde! Dacă tu, ca stat, recuperezi doar 5% de la cei pe care reușești să îi prinzi, să-i trimiți în judecată și să-i condamni definitiv, cît nu se știe de la cei neprinși și nu se recuperează, de fapt, niciodată?

Deși recuperarea sumelor provenind din infracțiuni este expres prevăzută în MCV, România își bate în continuare joc de acești bani și de propriile eforturi de a finaliza dosarele în instanță.

Gică Popescu, ducînd 400.000 de dolari într-o pungă de plastic în sediul ANAF, imediat după publicarea investigației despre transferuri în Gazeta Sporturilor, va rămîne pentru multă vreme un caz rarisim.

Ca să rămînem la sport, nimeni nu poate spune cît se va recupera din cei 650.000 de euro prejudiciu al MTS dacă sentința patrimonială în cazul Ridzi va rămîne definitivă sau din cele 11,5 milioane de dolari în Dosarul Transferurilor.

De ce 11,5 milioane de dolari? În Dosarul Transferurilor, statul a fost păgubit cu 1,5 milioane de dolari, iar cluburile cu 10 milioane de dolari. Și pentru că echipele de fotbal nu s-au constituit în parte civilă, banii cuveniți lor ar urma, conform unor interpretări juridice încă neconfirmate de ziar, să meargă la bugetul de stat. Dar numai dacă sumele vor fi recuperate de la frații Becali, Cristi Borcea, Mihai Stoica, Gigi Nețoiu și de la ceilalți condamnați din lot.

Informația privitoare la uriașele probleme cu recuperarea banilor proveniți din infracțiuni este întărită de afirmațiile Ministerului de Justiție (MJ). Într-o notă de fundamentare din 11 martie 2014, necesară achiziționării unui sistem informatic de recuperare a creanțelor provenite din infracțini, MJ motivează că ”Din punct de vedere statistic, conform datelor furnizate de ANAF şi monitorizate de Oficiu, procentul de recuperare efectivă a sumelor de bani provenind din activitatea de punere în executare a ordinelor de confiscare emise de instanțele de judecată <a înregistrat o scădere accentuată în ultimii ani>”.

Din nou, nu se spune despre ce ”scădere accentuată” e vorba! Conform raportului DNA pe 2013, ”se constată că, din valoarea produsului infracțional, în cursul procesului penal a fost recuperată suma totală de 23.401.146,37 lei, echivalentul a 5.295.575,1 euro (17.673.000 lei, echivalentul a 3.971.000 euro în anul 2012)”.

5 milioane de euro dintr-un prejudiciu de 261 de milioane de euro stabilit de instanță reprezintă 2%, însă se înțelege că aceștia sînt banii recuperați direct prin acțiunea procurorilor și nu se referă la ce s-a recuperat de către ANAF.

Despre celelalte sume nu se spune nimic, ele fiind pierdute undeva între ANAF, agenție din subordinea Ministerului de Finanțe, care ar trebui să le recupereze, și ONPCCRCPI  (Oficiul Naţional de Prevenire a Criminalităţii şi Cooperare pentru Recuperarea Creanţelor Provenite din Infracţiuni), organism al Ministerului Justiției, care are sarcina monitorizării lor.

Statul român pare că a făcut o pasiune din 5% recuperare. Acum cîțiva ani, DLAF sesiza că ”doar 5% din fondurile europene fraudate se recuperează”.

Printre siluetele atîtor acronime trec, pierzîndu-se în zarea dezinteresului și a corupției ”second hand”, sute de milioane de euro în fiecare an.

 

Cătălin Tolontan