Așa a început


Untitled-1

Prima pagină a Gazetei Sporturilor din 6 februarie 2006 și prima pagina de astăzi

“Pînă acum, șmecherii fotbalului au tras în noi cu pistolul cu apă, da’ uite, se schimbă lucrurile, cine știe ce vor face ajunși în închisoare!”, îmi zice ieri, jumătate în glumă, Marius Mărgărit. Comentăm, surprinşi, sentința din Dosarul Transferurilor. Acum lucrează la o televiziune, dar duminică, 5 februarie 2006, ne moșmondeam împreună deasupra paginii întîi a Gazetei Sporturilor, nehotărîți ce titlu să punem.

 

Eram mai mulți jurnaliști, numele lor sînt amintite în această ediție. La început, am fost patru: Marius Mărgărit, Decebal Rădulescu, Viorel Tudorache și cu mine. Apoi s-au adăugat, în 8 ani de efort, Costin Ștucan, Justin Gafiuc, Cristi Scutariu, Gabriel Berceanu,  Răzvan Luțac… Lista completă e în ziar, acolo unde a început totul. Și au mai fost sursele. Despre ele nu vom vorbi nici acum, nici altădată.

Astăzi, oamenii mă întreabă, firesc, cum ne simțim. Văd pe internet și aud la telefon sutele de reacții de satisfacție ale microbiștilor. Cei opt șefi supremi din fotbal au primit pedepse de închisoare cu executare. Toți opt! Căderea inimaginabilă de azi începuse în acea zi rece de duminică de februarie, pe cînd pregăteam prima pagină a investigației.

“Bravo! Știu că nu vrei să privești condamnarea ca pe o sărbătoare, dar să știi că ești cam singurul”, îmi scrie pe mail un cititor. Satisfacția publicului, pe care o înțeleg, trece prin mine ca o apă care ia forma unor sentimente amestecate. Pot spune mai degrabă cum nu mă simt decît cum mă simt. Nu trăiesc nici bucurie, nici vină, nici risc pentru ceea ce va urma, ci mai degrabă tulburare.

Îi privesc pe colegii mei care, după opt ani de încercări, s-au așezat din nou la calculator. Redacția s-a umplut deodată de reporteri de la televiziuni. Pasămite printul era pe moarte! Această invazie a zeci de camere TV în hala unui ziar e un elogiu involuntar.

34 de ani de închisoare sună îngrozitor de mult. Mai mult decît condamnările cumulate din Dosarul FNI! Privite astfel, pedepsele sînt excesive.

E greu să simt ceva clar. Și încerc să înțeleg de ce. Îmi chem amintirile în ajutor. În primăvara trecută, am asistat la un dialog între un lama tibetan și un grup de pelerini români. Printre ei, o judecătoare din România. N-avea nici o legătură cu acest caz, dar era înalt magistrat cu dosare dificile la activ, despre care bineînțeles că nu vorbea.

La final, au apărut întrebările. Preotul discutase despre recunoștință, compasiune și capacitatea acestora de a ne face pe noi, ca oameni, să evităm suferința.

Judecătoarea a ridicat încet mîna. Afară se lăsa seara peste primele creste din Himalaya. Dialogul s-a purtat în engleză. “Cum pot pretinde eu ca oamenii să se gîndească la mine cu un pic de compasiune sau cu înțelegere cîtă vreme, uneori, prin sentințele mele schimb destine? Decid chestiuni legate de bani, de familii, de libertate…”, își mărturisește ea frămîntarea.

Bărbatul în veșminte de culoarea șofranului respiră adînc, așa cum fac majoritatea tibetanilor înainte de a interveni în discuție. “Meseria ta nu înseamnă să iei libertatea oamenilor. Judecători există de cînd lumea pentru că doar așa lumea poate exista. Și datoria ta e să aplici legea, nu să-i urăști sau să-i simpatizezi pe cei care apar în fața ta. Cîtă vreme inima ta e ușoară și lucrezi cu bună-credință, consecințele sînt ale destinului fiecăruia. Tu acționează corect și cu înțelegere față de orice ființă pentru că oricum restul nu îți stă în puteri. Restul îl hotărăște karma fiecăruia sau Dumnezeu cum îi spuneți voi”.

Cînd preotul a plecat, grupul a ieșit tăcut în curtea mănăstirii.

Femeia s-a retras singură, pe o alee, lîngă o stupă funerară. Simțea nevoia să mai stea cîteva minute cu sine. Aerul mirosea a iarbă tăiată, ca la noi în Bucovina. Pe fundalul munților uriași, așezați la granița fluidă dintre India, China și Pakistan, fluturau steagurile tibetane de rugăciune, atît de colorate, atît de greu de cuprins cu mintea.

Cătălin Tolontan